Într-o iarnă friguroasă, cu multă zăpadă, un copil a așezat trei bulgări mai mari unul peste celălalt, ca să ridice un fel de turnuleț în grădina din spatele casei.
În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăți de cărbune și nas dintr-un morcov. Pe cap, o căciulă de lână groasă și în braț, o mătură veche. Așa a apărut primul om de nea. Spre seară, copilul a intrat în casă și a lăsat omul de zăpadă în grădina înghețată.
Zâna Iarnă a zărit omul de zăpadă din grădina şi, in glumă, s-a gândit să ii dea viață.
Mai târziu, din pădurea din apropiere au început să sosească musafirii nopții.
Două căprioare înfometate au căutat hrană în grădina. Omul cel alb s-a gândit gândit să le ofere nasul său roşu:
– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă.
Căprioarele au primit bucuroase darul.
În aceeași vreme, câteva păsări s-au așezat pe capul omului de nea. Au cerut câteva fire de lână ca să le pună în cuibuire reci.
– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă și s-a grăbit să împartă toată lâna cu păsările cerului.
Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de paie din mătură le-a dat unor iepurași, iar cărbunii unor pitici ai pădurii.
Spre dimineață, Zâna Iarnă l-a observat fără nas, fără ochi, fără căciulă, fără braț. Pentru bunătatea lui, s-a gândit să-i ofere un cadou special: dragostea tuturor copiilor.
De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada acoperă în strat pufos pământului, toți copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă pe străzi, în grădini sau în curțile caselor.